Omisiunea președintelui Ceea ce nu și-a aflat loc în recentul discurs de la Sibiu al actualului președinte al României (cf. YouTube Administrația Prezidențială) este rolul nefast jucat de Samuel von Brukenthal în 1785. Mă refer anume la sentințele date în procesul eroilor naționali Horea şi Cloşca: „Sentinţa. În procesul criminal intentat contra lui Horea, numit altminterea şi Ursu Nicola, din comuna Râu Mare, din Marele Principat al Transilvaniei, în etate de vreo 54 de ani, de religie neunită, căsătorit şi supus cameral, apoi contra lui Ion Cloşca din Cărpiniş, tot din Marele principat în etate de vreo 30 de ani, de religie neunită, căsătorit şi de asemenea supus cameral, Comisia aulică cezaro-regală, ordonă prea graţios din partea Majestăţii Sale să cerceteze tulburările şi să cheme la ordine pe ţărani, a stabilit în drept, potrivit legilor preaînalte:… amândoi, Horea Cloşca, în conformitale cu articolul 62 despre tulburări şi tumulturi, şi articolul 90, despre tâlhării, să fie aduşi la locul de osândă (Dealul Furcilor) şi acolo să li se frângă cu roata toate membrele corpului începând de jos în sus, mai întâi lui Cloşca apoi lui Horea, corpurile lor să fie tăiate în patru, capul şi părţile corpului să se pună (tragă) pe roate pe lângă diferite drumuri, anume în comunele unde au săvârşit cruzimile cele mai scelerate iar inimile şi măruntaiele lor să fie îngropate la locul supliciului” În privința lui Crişan, omorît în închisoare, sentinţa a fost: „În urma ordinului onorabilei comisii cezaro-regale instituite de Majestatea sa, pentru cercetarea şi înfrânarea tulburărilor ivite între ţăranii din Marele Principat al Transilvaniei, s-a pronunţat, la data de mai jos… contra unui făcător de rele, care a fost supus cercetării, împreună cu alţi capi ai tulburării, anume George Crişan, locuitor în Cărpiniş, în comitatul Alba, în etate de 52 ani, de religie veche şi supus cameral, ale cărui crime s-au constatat prin depoziţiile martorilor juraţilor care încă înainte de a se pronunţa sentinţa s-a sinucis în închisoare”. „Prin faptele sale, George Crişan, ca unul care a tulburat liniştea publică cu rea credinţă, ca agitator şi amăgitor al poporului de rând, ca incendiator scelerat şi crud ucigaş s-a făcut vinovat de crimele cele mai grave şi neiertate, atât cu propria persoană cât şi pentru crimele comise de poporul atât de dânsul. Și, în sfârşit, ca să poată scăpa de severitatea meritată a judecăţii s-a făcut propriul său ucigaş”. (Sursa: https://www.magazincritic.ro/2021/09/12/pana-cand-doamne-klaus-iohannis-a-vorbit-despre-toleranta-la-inaugurarea-statuii-lui-brukenthal-criminalul-care-i-a-condamnat-la-tragerea-pe-roata-pe-horea-closca-si-crisan/). Despre condițiile de trai „asigurate“ de guvernatorul Samuel von Brukenthal majorității locuitorilor din Transilvania anilor premergători mișcărilor țărănești din 1874-1875 i-aș ruga pe consilierii prezidențial să-l informeze grabnic. În ce mă privește, aș sublinia doar faptul că evenimentele generate și conduse de Vasile Nicula Ursu, supranumit Horea (1730-1785), de Ion Oargă, poreclit Cloșca (1748-1785) și de Gheorghe Giurgiu, zis Crișan (1733-1785) poartă dublă conotație istorică: răscoală și revoluție. Argumentele istoricului Ioan Todea, pe care le-am preluat într-un recent articol (https://limbaromana.org/revista/ioan-todea-despre-rascoala-si-revolutia-lui-horea-closca-si-crisan/ ) sînt deplin convingătoare: – obiectivele avute în vedere au fost majore: economice, sociale și naționale; – Ultimatul lui Horea datat 11 noiembrie 1784 constituie programul mișcării; – politic, se urmăreau extinderea mișcării în întreaga Transilvanie, înlăturarea „domniei maghiare“ și crearea unui stat românesc în cadrul „casei austriece“, condus și „administrat numai de funcționari de naționalitate română“; – aplicarea doctrinei egalitariste pe teritoriul ocupat de miile de participanți prin răsplătirea unei părți a țăranilor cu pămînt și alte bunuri, prin „românizarea“ unei părți a maghiarimii, a evreimii și a germanilor (concret fiind vorba despre trecerea la ortodoxie și despre căsătorii mixte ale iobagilor români cu femeile acestor națiuni conlocuitoare); – înlăturarea autorităților nobiliare (comiți, vicecomiți, juzi) și înlocuirea lor cu români. La aceste trăsături se pot adăuga măsurile reformatoare pe care, cîntărind faptele, a fost nevoit să le ia însuși împăratul Iosif al II-lea în Transilvania după înfrîngerea răscoalei și revoluției: desființarea șerbiei (22 august 1785), demiterea generalului Preiss din fruntea trupelor imperiale din Transilvania și a guvernatorului Samuel Brukenthal. Fără morminte, eroii medievali Horea, Cloșca și Crișan își strigă pînă la noi martirajul. Dacă președintele în exercițiu al țării a uitat aceste adevăruri istorice, pronunțînd totuși noțiunea toleranță și referindu-se la o Românie educată, noi, intelectualii educați, cu îndatorirea de a-i educa și pe tinerii elevi și studenți de astăzi, avem obligația de a-l atenționa: rostiți întregul adevăr despre cel a cărui statuie impunătoare ați ridicat-o în Sibiu, domnule președinte, căci vă declarați creștin și cunoașteți doar că Adevărul vă va face liberi. București, 13 răpciune 2021 Mihai Floarea https://www.activenews.ro/opinii/Omisiunea-presedintelui-169294

Pentru a vizualiza complet acest număr de revistă și pe cele următoare, accesați

https://mihaifloarea.wordpress.com/2019/07/27/noul-euxin-13-2018/ 

https://mihaifloarea.wordpress.com/2019/09/11/noul-euxin-nr-14-2019/

https://mihaifloarea.wordpress.com/2019/10/15/noul-euxin-15-2019/

https://mihaifloarea.wordpress.com/2020/03/22/noul-euxil-nr-16-2019/

etc.

Noul euxin 13 / 2018

 

De ce-am votat DA la referendum

Îmi pasă de ceea ce se va petrece în această țară europeană în care m-am născut și am trăit și voi trăi cît îmi va îngădui Cel de Sus, fără să o părăsesc pentru „mai binele“ de aiurea. De aceea compun aceste pagini subiective pe marginea aprobării referendumului în 6-7 brumărel 2018 pentru precizarea definitorie a familiei conținînd explicit noțiunile femeie și bărbat, care-i irită pînă la isterizare pe unii semeni iubitori de amestecuri, de ambiguități, de relativități.

Nu „genul“ ne deosebește la naștere, ci masculinitatea și feminitatea făcute să se completeze, să conlucreze – nu numai să procreeze cum se plîng unii, care se fac că nu pricep cum cele două firi au fost menite illo tempore de Creator să se ajute reciproc, să nu fie singuri (cf. Facerea, 2, 18). Nedeschizînd vreodată Biblia, semenii aceștia ai noștri care se consideră cultivați, deschiși la minte și la schimbări imitate din Occident se îngrijorează că principalul rol al femeii este să procreeze cum citează ei dintr-o „agendă pentru România, asumată de ProVita în documentul Restabilirea Ordinii Naturale“. Dar oare vreun om dintre cei panicați care-mi trimit astfel de înscrisuri n-o fi întrebat niciodată pe cea care i-a dat viață: care crezi, mamă, că este cea mai importantă realizare/izbîndă/faptă din viața ta?

Dacă Dumnezeu nu le-a chemat încă la El mamele, cum este cazul meu, i-aș ruga pe cei hotărîți să boicoteze referendumul să le pună această întrebare pe neașteptate și să așeze la inimă răspunsul sincer, dat în intimitate, nu studiat, nu elaborat, nicidecum declamat ori menit publicării.

Îmi vine în minte gîndul înduioșării multora dintre noi la simpla rostire a cuvîntului mamă. De origine protoindoeuropeană (vine din radicalul *ma-, reduplicat mamā, mammā – cf. Mihai Vinereanu, Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex SRL, 2008, p. 507), cu forme regionale muică / mumă, este cel mai emoționant cuvînt pentru un om; o afirmă poeții dar o recunosc și specialiștii (psihologi, pedagogi, sociologi, antropologi, filosofi, teologi etc.). Cei care dispun de aparate de măsurat afectele, precum acelea utilizate la poliție (detectoare de minciuni parcă se numesc), ar fi bine să facă un studiu ca apoi să stăm de vorbă și din perspectivă științifică.

Or, acceptînd definiția propusă de adepții eliminării din mintea copiilor și tinerilor noștri a „stereotipurilor de gen“, cuvîntul acestra străvechi va trebui eliminat, interzis!

Aceeași soartă o va avea, în optica acelorași semeni ai noștri cultivați, cuvîntul tată la fel de vechi (din protoindoeuropeanul *tata „cuvînt din limbajul copiilor“ – cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 820, ca și mama, papa, baba, pipi, caca, rostite prin reduplicare ca prime articulări ale pruncilor). Copiii se vor adresa, potrivit, acelorași viziuni progresiste probabil cu prenumele părinților, care vor avea libertatea de a fi – atenție! – „transgender de sex feminin sau masculin“, „heterosexual sau homosexual“, „sacro“ sau „pan-sexual“ etc., deoarece, li se va explica, „se pot îmbina foarte multe feluri“ de specimene concepute de ideologii genderismului.

Ce este această ideologie gender? Un preot catolic polonez, Dariusz Oko, ne avertiza într-un interviu: Principiul este simplu: mai mult sex și mai puțini copii. Persoanele obsedate sexual sînt mai ușor de controlat, de manipulat, deoarece mintea lor este absorbită mai ales de acest domeniu. În cultura noastră, genderul a devenit principala armă a dușmanilor credinței, berbecele lor intelectual, în jurul căruia se adună și se unesc. Genderismul și creștinismul nu se pot  reconcilia, după cum bolșevismul și creștinismul nu se pot împăca. (V. Genderismul – o ideologie totalitară. Interviu exploziv cu Dariusz Oko, traducere și adaptare făcută de Asociația Provita Media, după interviul publicat pe Niedziela.pl. Sursa: CulturaVietii.ro). Originile acestei ideologii se află în ateismul militant al stîngii mondiale, [în] militantismul homosexualist, [în] fanatismul feminist, [în] plutocrația financiară americană malthusianistă, [în] masoneria internațională. (cf. idem).

Din biografia autorului acestor explicații redau doar cîte ceva: Dariusz Oko este preot catolic polonez în Cracovia, doctor în filosofie și doctor în teologie, colaborator al Facultății de Filosofie a Universității Pontificale din Cracovia. A studiat  timp de șase ani la universități din Germania, Italia și Statele Unite. De douăzeci și opt de ani este angajat în munca academică și în lucrarea pastorală (ca rezident permanent în parohii catolice poloneze, europene și americane).  A petrecut în jur de zece ani în străinătate, a mers în peste patruzeci de țări, pe șase continente. În Polonia e cunoscut, de asemenea, pentru activitatea sa jurnalistică.

Omul acesta umblat, școlit temeinic, ne comunică, avertizîndu-ne totodată: În Germania, din cauza protestelor doamnei Gabriele Kuby, Ministerul Educației a retras broșura ideologiei de gen, în care părinții erau îndemnați la un comportament pedofil în raport cu propriii lor copii… În Basel, părinții au forțat guvernul să retragă din grădinițele preșcolare materialele gender sub formă de penis și vagin. În Norvegia, guvernul și-a retras finanțarea genderiștilor (după 30 de ani), după ce aceștia s-au făcut de rîs și s-au compromis.  Marșul susținătorilor gender a fost împiedicat în Ungaria, Lituania, Estonia și Rusia. Ei au încă puțin de spus în țările islamului. În Lituania, propaganda homosexuală este interzisă în mod legal. Puteți cîștiga în lupta cu absurdul, doar trebuie să doriți asta și să vă organizați bine.

Un pas foarte important în această luptă pentru normalitate, pentru o viață de familie creștină îl are votul din 6 și 7 brumărel/octombrie 2018. De noi depinde, de cei care am semnat listele de acum doi ani, pentru ca precizarea din articolul 48 aliniatul (1) din Constituţia României să devină: Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Curtea Constituţională a stabilit că legea de revizuire a Constituţiei respectă dispoziţiile constituţionale, însă fără votul nostru articolul 48 nu se va putea modifica. Votînd DA la referendum într-una din zilele de 6 și 7 brumărel/octombrie 2018 apărăm familia creștină și asigurăm viitorul României! Este nevoie să ne convingem însă rudele, prietenii, vecinii, căci fără 6.000.000 de români la vot referendumul va fi invalidat! 

Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

București, 20 răpciune 2018

Mihai Floarea

 

P.S.: Articolul s-a numit inițial De ce votez DA la referendum și a fost publicat pe fostul blog (desființat din motive financiare). Absenteismul – nu mai are rost să-i analizăm post factum motivele – a dus la eșecul referendumului pentru ca familia românească să fie întemeiată constituțional numai de un bărbat și o femeie. Nu-mi rămîne decît să mă rog pentru bune răspunsuri ale tuturor la judecata particulară a lui Dumnezeu. (M.F.)

 

Catedrala Neamului

 

Din voia Proniei, doamna Ileana Toma mi-a făcut un cadou neașteptat, așa că alături de domnia sa am luat parte la slujba de sfințire a Catedralei Neamului din 25 brumar 2018.

Oficiată de un sobor formidabil în frunte cu Patriarhul României P.F. Daniel alături de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscopul Ecumenic al Constantinopolului – Noua Romă și de Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra (Grecia), într-un frig care mi-a răscolit amintirile anilor de navetă, slujba a reușit să-mi încălzească inima. Corul dublat din înalt de îngeri m-a făcut să ignor condițiile (alături de temperatura improprie, distanța și unghiul din care am putut urmări totul n-au fost favorabile – tehnic: din absida A3). Am reținut din Actul de sfințire: Necesitatea construirii unei Catedrale Naționale în Bucureşti s-a resimțit mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878, iar după proclamarea României ca Regat, în anul 1881, Regele Carol I al României a înaintat Camerei Legislative, în anul 1884, un proiect de lege privind construirea unei Catedrale creştin-ortodoxe în București. După Marea Unire din 1918, necesitatea înălțării unei Catedrale în Capitala ţării, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a fost susținută atît de Mitropolitul primat Miron Cristea, cît și de Regele Ferdinand (1920). [...] Slujba de punere a pietrei de temelie pe amplasamentul din Dealul Arsenalului [a avut loc] la 29 noiembrie 2007, în ajunul sărbătorii Sfîntului Apostol Andrei, cel întîi chemat, Ocrotitorul României. [...] Pentru sfinţirea Altarului Catedralei Naţionale, în anul 2018 au fost realizate Sfînta Masă, vitraliile din Sfîntul Altar, mozaicurile catapetesmei, obiecte de cult, veșminte liturgice ş.a. Tot în acest an, la 3 septembrie 2018, Patriarhul României a sfințit cele șase clopote, fabricate în atelierele Grassmayr din Innsbruck, Austria, clopotul cel mare, dedicat Eroilor Neamului, avînd greutatea de 25 tone. [...]

Spre deosebire de unii intelectuali și de o parte masivă a mass media „corect politice“, consider edificiul sanctificat din Dealul Arsenalului o reușită afirmare a credinței creștin-ortodoxe romînești în acest context centenar, pe măsura jertfei înaintașilor.

De aceea, din această pagină de revistă se cuvine să înalț rugăciuni de mulțumire Sfintei Treimi pentru ocazia de a mă fi aflat în incinta sfîntului lăcașîn istorica zi a tîrnosirii. Totodată, se cuvine să-mi afirm public admirația și recunoștința pentru constructorii, ctitorii, binefăcătorii, slujitorii și închinătorii acestei Sfinte Catedrale ridicate spre slava Celui Preaînalt! Fie ca în curînd să se desăvîrșească prin mozaicul interior această construcție – dovadă palpabilă că românii pot duce foarte aproape de sfîrșit și în patria lor grav afectată de răuvoitori o lucrare de anvergură mondială.

Dumnezeu să păzească neamul românesc și să-l reîntregească după voia Sa!

La mulți ani, România!

La mulți ani, români de pretudindeni!

Mihai Floarea

SFÂNTA MĂNĂSTIRE ANTIM –

ŞCOALĂ CATEHETICĂ PENTRU BUCUREŞTENI DIN 1990 PÂNĂ ASTĂZI

Dacă în perioada regimului comunist cateheza a fost desfiinţată abuziv în Biserică, începând cu anul 1990 activitatea catehetică a revenit la ceea ce a fost mai înainte, cu specificul epocii în care trăim, bineînţeles.

Cateheza a fost şi rămâne una dintre modalităţile cele mai productive de creştere întru cunoaştere, deprindere şi caracter duhovnicesc autentic creştin. Prin felul ei de punere în lucrare este organizată şi susţinută de Biserică prin slujitori special pregătiţi. Cel mai obişnuit, întâlnim cateheza în mediul de parohie al bisericilor de mir, iar cei care susţin cateheza sunt chiar preoţii parohi ori colegi ai lor din aceeaşi parohie. Însă, după cum istoria Bisericii confirmă, efortul misionar nu a stat numai în aportul preoţilor parohi, ci şi în contribuţia substanţială adusă de slujitorii sfintelor mănăstiri de pe întreg cuprinsul ţării, mai ales sub forma sfatului înţelept şi mântuitor al marilor noştri duhovnici monahi.

Este bine ştiut faptul că felul de vieţuire mănăstiresc constituie în sine un concept de viaţă şi un tip de educaţie creştină luat ca atare sau care poate inspira prin exemplul bun orice creştin. Cu toate acestea, specificul traiului de mănăstire impune, în general, din partea călugărilor, o concentrare pe viaţa din interiorul zidurilor mănăstireşti concomitent cu o „tăiere“ a legăturilor sociale cu cei de dincolo de ziduri. Dar, situarea unor mănăstiri în interiorul oraşelor[1] a atras după sine şi nevoia unei organizări a catezehei pentru a veni în întâmpinarea credincioşilor care solicitau acest lucru, precum şi din scopul dictat de interese misionare ale Bisericii.

Printre atâtea mănăstiri ce Dumnezeu le-a presărat pe întinsul meleagurilor româneşti se află şi ctitoria vrednicului de pomenire Sfântul Ierarh Mucenic Antim Ivireanul ce astăzi îi poartă numele sub titlul: Sfânta Mănăstire Antim din Bucureşti. Caracterul misionar al acestei mănăstiri a fost imprimat încă de la început de către sfântul ctitor, el însuşi fiind bun propovăduitor al sfintelor scrieri, corifeu al limbii româneşti liturgice şi tipograf de cărţi creştine recunoscut în toată lumea ortodoxă. Duhul misionar rânduit de Sfântul Antim în ctitoria sa se vede de acolo că a hotărât ca monahii să nu se încurce în treburi mireneşti, ci pentru aspectele materiale ce ţin de vieţuirea trupească se ocupau cinci epitropi mireni, pricepuţi în buna chiverniseală, aşa încât monahii îşi vedeau de rugăciunea chiliei, de slujirea în biserică, iar aceia dintre ei rostuiţi în ale preoţiei se ocupau şi cu învăţarea poporului, mai mult prin predică[2].

A existat în istoria mănăstirii un moment istoric rămas sub denumirea de mişcarea Rugul Aprins. Propriu-zis era chiar o asociaţie religioasă înfiinţată de un grup de intelectuali de marcă ai vremii, alături de slujitori din cadrul mănăstirii şi nu numai. Inițiatorul mișcării Rugul Aprins este Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor) devenit mai tîrziu Părintele Daniel. Activitatea acestei asociaţii viza o renaştere şi revigorare a trăirii creştine prin rugăciune. În afară de participarea la sfintele slujbe, membrii acestei asociaţii antrenau un număr mare de credincioşi avizi de comuniune şi cunoaştere în ale rugăciunii, în ale vieţuirii creştine în general, în cadrul unor conferinţe susţinute de distinşi intelectuali şi preoţi. Se adunaseră atunci o parte dintre cei mai buni fii ai Bisericii, ca o reacţie firească de apărare prin credinţă lucrătoare împotriva „ciumei roşii“, ai cărei reprezentanţi telurici aveau să şi înăbuşe fizic această mişcare, în închisorile comuniste. Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu şi Părintele Ieromonah Adrian Făgeţeanu aveau să fie, peste timp, veriga de legătură a Rugului Aprins cu generaţia Bisericii româneşti din Capitală, născută în focul Revoluţiei din 1989.

Distinşii părinţi pomeniţi mai sus, căliţi în prigoana comunistă, aveau să rămână stâlpi neclintiţi ai credinţei, cu aceeaşi harismă de buni sfătuitori ai credincioşilor ce frecventau mănăstirea. De altfel, cu diferite prilejuri se alăturau în slujire şi preoţi de mir, cum ar fi regretatul Părinte Constantin Galeriu, care predica la fiecare hram al mănăstirii şi încânta cu aleasa lui elocvenţă. Apoi, trebuie amintit Părintele Arhidiacon Petre David, care frecventa slujbele de priveghere din zilele de sâmbătă la finalul cărora susţinea vibrante discursuri cu un conţinut bogat în informaţii preţioase: din istoria mănăstirii la care dânsul fusese martor, din vieţile sfinţilor, prilej cu care oricine, şi mai ales tinerii care îl apreciau foarte mult, puteau să se folosească de măiestrita lui vorbire. Lor li s-a adăugat şi Părintele Protosinghel Irineu Curtescu. Acest părinte avea în spate tradiţia oratorică a Părintelui Cleopa, căruia i-a fost ucenic, precum şi trăirea unor ani buni în Sfântul Munte Athos. Cu un cuvânt neaoş moldovenesc rostit nesofisticat şi cu multă râvnă, Părintele Irineu încânta, mai ales pe credincioşii mai simpli. Putem spune că era un predicator popular şi neobişnuit de apropiat de oamenii de rând, pe care îi și îndestula cu multe milostenii. Multe dintre predicile dânsului sunt postate pe internet. Acum este stareţul unei sfinte mănăstiri la Ponor, în judeţul Alba.

Odată cu venirea în mănăstire a actualului Înalt Preasfinţit Mitropolit al Moldovei, Teofan, atunci Arhiereu Vicar Patriarhal, avea să se înfiinţeze învăţământul catehetic prin anul 1996, când îi încredinţează cateheza Părintelui Mihail Arhimandritul, prin cuvintele: „Te rog, ocupă-te de naşii de botez şi de cununie care au nevoie de catehizare”. De la această binecuvântare şi început simplu s-a dezvoltat cu timpul o adevărată şcoală catehetică, după cum vom istorisi mai departe.

Părintele Mihail s-a ocupat mai întâi de credincioşii întâmplători care ei înşişi solicitau o minimă catehizare însă, cu prilejul acelor întâlniri, Părintele Mihail le răspundea mult mai multor întrebări, deoarece nevoile sufleteşti ale acelora erau mult mai mari decât o simplă informare despre ce are de făcut naşul la botez ori la cununie. La rândul lor, ajungând între membrii familiei lor, între prieteni, cunoscuţi, împărtăşeau acelora din cele auzite la mănăstire, dar nu puteau reproduce aidoma cele auzite de la Părintele Mihail. La această stare de lucruri s-a adăugat şi faptul că acei terţi aveau ei înşişi propriile întrebări şi nevoi sufleteşti, aşa încât solicitau să vină şi ei la mănăstire, până ce Părintele Mihail a fost nevoit să stabilească joia ca zi de întâlnire din pricina mulţimii solicitanţilor. Acesta este începutul propriu-zis al serilor catehetice de la Antim. Ele se ţineau în seara de joi, după vecernie, afară dacă nu s-ar fi întâmplat să fie vreo priveghere ori vreun praznic în obişnuita zi de întâlnire. Acest principiu al întâlnirii joia avea să guverneze de atunci serile catehetice[3].

În anul 1999, Părintele Mihail a fost trimis de către conducerea bisericească la Tesalonic, în Grecia, pentru un an de studiu al limbii greceşti în vederea pregătirii pentru o teză de doctorat în teologie. De acum, continuarea catehezelor a revenit Părintelui Ierodiacon Gamaliel Sima, avându-se în vedere şi faptul că părintele se pregătea pentru susţinerea unei teze de doctorat în teologie la disciplina Catehetică-Omiletică sub conducerea Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu. Părintele Gamaliel avea să susţină serile catehetice din 1999 şi până în mai 2008. În continuare, a condus întâlnirile catehetice Părintele Arhimandrit Veniamin Goreanu, în tandem cu Părintele Mihail, până în vara anului 2009, când Părintele Veniamin a fost transferat la Sfânta mănăstire Sfântul Spiridon Nou, unde, de altfel, a iniţiat şi susţinut şi acolo seri catehetice, după modelul Antimului. Începând din anul 2010, Părintele Gamaliel a reluat activitatea catehetică de la Antim, până astăzi, 16 octombrie 2018.

Deoarece întâlnirile catehetice erau ţinute la vedere, la grupul iniţial de participanţi s-au adăugat de la o întâlnire la alta mereu mai mulţi, aşa încât au fost întâlnite situaţii în care credincioşii care absentau[4] se exprimau de felul: „Despre ce aţi vorbit data trecută părinte, pentru că noi nu am putut veni din cauza serviciului?”. Bineînţeles că nu putea fi repetat integral conţinutul, ci doar un rezumat succint al catehezei trecute, dar măsura mai eficientă s-a observat a fi fost stabilirea pe lângă întâlnirea de joi a unei alte zile de cateheză. A fost aleasă ziua de marţi, pentru că aşa nu stingherea nici programul liturgic al mănăstirii. Începând cu anul 2007, în ziua de marţi susţinea cateheza Părintele Gamaliel, iar joia Părintele Mihail.

Grupul pentru cateheză era format din credincioşi botezaţi ortodox, rareori participând şi creştini catolici ori protestanţi. Grupul era eterogen din punct de vedere al vârstei şi profesiilor ori stării sociale. Vedeai alături de copil şi pe cel încărcat de zile, alături de intelectualul erudit şi pe cel cu patru clase primare, iar alături de bogat sta fără vreo oarecare jenă şi cel lipsit de mijloacele de trai. Un grup compozit cu un spectru larg de participare dar neobişnuit de sudat prin participarea benevolă, izvorâtă dintr-o reală căutare spirituală. Grupul era elastic din punct de vedere numeric: când 30, când 50, au fost şi 100 în serile când se ţineau întâlnirile în curte sau când erau invitaţi de onoare personalităţi ştiinţifice ori culturale, dar niciodată mai puţin de 15 participanţi. Principiul înstăpânit era acela al minimei prezenţe: dacă vine măcar un catehumen, se ţine cateheza[5].

Atitudinea conducerii mănăstirii nu era de formare cu orice preţ a unui grup pentru catehizare, ci venea doar în întâmpinarea celor care solicitau acest lucru. De la un moment dat, părinţii duhovnici ai mănăstirii trimiteau ei înşişi penitenţii la catehizare, ca pe o etapă necesară îndreptării şi reintegrării liturgice, aşa cum era obiceiul odinioară la începuturile catehizării în Biserică.

Locul de desfăşurare a catehezelor a fost la început una dintre sălile[6] clădirii unde se adăposteşte Biblioteca Sinodală, precum şi Cancelaria Sinodală. Apoi s-au ţinut în clădirea bisericii şi aşa a rămas până astăzi, cu excepţia verilor cu timp frumos când întâlnirile se desfăşurau în curtea bisericii la umbra unui tei, astăzi dispărut. Întâlnirile în aer liber au avut un efect neobişnuit de benefic asupra participanţilor şi chiar asupra multor vizitatori întâmplători ai mănăstirii la ora catehezei. Mulţi dintre ei se opreau miraţi lângă grupul aşezat care pe scaune, care direct pe iarba verde. Aceia ascultau un timp ce se spune, mai apoi unii plecau mai departe, iar alţii rămâneau până la sfârşitul întâlnirii. O parte se integrau şi întâlnirilor ce urmau săptămână de săptămână.

La primele cateheze erau prezentate subiecte de interes general, cum ar fi: despre Biserică, monahism, credinţă, post. Aceste teme erau alese, pregătite şi prezentate de catehet. Însă, pentru o bună comunicare catehet-catehumen, a fost aplicată metoda tip conferinţă, în care catehetul expunea cele pregătite de el, iar în partea a doua a întâlnirii catehumenii făceau comentarii, puneau întrebări şi primeau răspunsuri de la catehet. Uneori şi catehetul provoca asistenţa cu întrebări şi chiar dădea teme pentru acasă sub formă de meditaţie la un subiect anume sau trimitea la lecturarea unei anume bibliografii. Adeseori îndemna la aplicarea celor aduse la cunoştinţă spre formarea deprinderilor de viaţă la catehumeni prin oferirea de exemple concrete de aplicare. Uneori timpul alocat întrebărilor depăşea pe cel al expunerii temei în discuţie şi dacă tema făcea un interes special era prelungit timpul întrebărilor şi la întâlnirea viitoare. Aşa a fost cazul cu discuţiile despre monahism, când Părintele Gamaliel a fost solicitat să explice până şi simbolistica vestimentaţiei monahale, pe lângă multe amănunte legate de vieţuirea călugărească. De asemenea, când a fost explicat textul biblic despre prima minune săvârşită de Mântuitorul, au curs întrebări legate de căsătoria creştină, atât de multe, încât s-au încheiat numai după opt întâlniri. La fel de multe întrebări au fost şi referitoare la războiul nevăzut al duhurilor rele, aşa încât a fost nevoie de parcurgerea pas-cu-pas a cărţii Războiul nevăzut a Sfântului Nicodim Aghioritul.

La un moment dat, Părintelui Gamaliel i s-a „reproşat“ că la întâlnirile catehetice „noi nu ne rugăm deloc“. De bună seamă că acei fini observatori nu aveau încă limpede ideea conturată de ce poate fi aceea cateheză şi din acest motiv a fost nevoie să fie explicată însăşi lucrarea catehetică a Bisericii, din punct de vedere istoric. Dar, pentru că ideea de rugăciune era atractivă duhovniceşte, Părintele Gamaliel a propus ca, în afara orelor de cateheză, fiecare să-şi aleagă o oră de rugăciune, alta decât a celuilalt din grup. Ca materie a rugăciunii a fost propusă Psaltirea, o catismă, iar la final citirea rugăciunii numită Pomelnic, în cadrul căreia să pomenească fiecare pe ceilalţi participanţi la grupul de rugăciune. Ideea a prins şi se prea poate ca acel grup să lucreze rugăciunea şi în acest moment. Cu timpul, membrii grupului de rugăciune, care se identificau grupului catehumenilor, au venit cu solicitarea ca Părintele Gamaliel să le explice unele exprimări din psalmii mai greu de înţeles. În acest fel a fost deschisă o nouă linie sistematică de explicare a psalmilor. S-a ajuns cu explicarea până la psalmul nr. 88, când Părintele Gamaliel a fost transferat în anul 2008 la Sfânta Mănăstire Cernica.

În timpul desfăşurării părţii a doua a catehezei, catehetul urmărea efectul celor expuse anterior, nivelul asimilării cunoştinţelor şi orientările spre sau în legătură cu subiectul prezentat. Prin această metodă de ascultare activă, Părintele Gamaliel şi-a putut da seama că orientarea catehumenilor era mai mult spre textul biblic pe care îl doreau explicat mai mult, dacă nu exclusiv unii dintre ei. De aceea, Părintele a studiat o lucrare a Părintelui Andrei Scrima[7] intitulată Cum să citim Biblia, de unde a aflat că Sfânta Scriptură nu e bine să fie prezentată aşa cum se află ea publicată în colecţia scrierilor sfinte, ci totdeauna în legătură cu Persoana lui Hristos. Şi atunci, în mod firesc s-a născut întrebarea: unde ne vorbeşte Mântuitorul în mod direct în Biblie? În predica de pe munte, bineînțeles, acolo unde se prezintă pe Sine Însuşi! Şi aşa s-a născut învăţământul catehetic sistematic având ca materie însăşi Sfânta Scriptură. Pe textul biblic a putut fi grefată ulterior absolut toată tematica întâlnirilor catehetice. De la predica de pe munte, în urma discuţiilor (totdeauna în urma discuţiilor) au urmat proorociile Vechiului Testament despre Mântuitorul, pentru că celor cărora le vorbea Domnul pe acel munte le răsuna în inimă cuvintele acelor proorocii despre El. Efectuând acest parcurs vechitestamentar s-a revenit la evenimentele mântuirii din Noul Testament luându-se ca bază analitică Evanghelia după Matei, cu completările de rigoare din celelalte Sfinte Evanghelii. La tot pasul au fost necesare comentariile Sfinţilor Părinţi la textul evanghelic.

Părintele Mihail a orientat serile catehetice spre înţelegerea mai bună a Sfintelor Taine şi a Ierurgiilor. Tema a întrunit acceptul tuturor şi a fost studiată analitic folosindu-se Molitfelnicul ca materie bibliografică. Cu acest prilej, în urma discuţiilor au fost scoase în evidenţă şi combătute multe practici greşite aflate în obiceiul multor creştini, precum şi diferenţe liturgice confesionale.

Grija catehetului a fost mereu aceea a actualizării mesajului divin la nivelul de înţelegere al auditoriului. Cea mai eficace metodă a fost adaptarea la nivelul de înţelegere al copiilor. Experienţa aceasta a fost confirmată de cei maturi prin exprimarea: „Părinte, când le explicaţi copiilor înţelegem şi noi cei mari mai bine”. Explicaţia acestui efect pedagogic poate fi acolo că şi cei mari se aflau la începuturile înţelegerii duhovniceşti. Acolo unde a fost posibil a fost prezentat şi material grafic ilustrativ ori chiar au fost proiectate diverse filme documentare sau artistice (Ostrovul). Atenţia cateheţilor a fost mereu îndreptată spre o înţelegere plenară a mesajului evanghelic, nu numai la nivel intelectual, ci și spre formarea pentru o viaţă creştină activă, căutând să respecte principiul psihologic[8] referitor la alcătuirea sufletului: intelect, afecţiune şi voinţă, iar în consecinţă s-a urmărit instruirea, formarea sentimentelor religioase şi deprinderea unui comportament moral de sorginte creştin-ortodoxă.

Marea bucurie a acestei activităţi misionare desfăşurate de călugării mănăstirii Antim a fost realizarea unui aspect dinamic, interactiv între catehet şi catehumeni, pe de o parte, iar pe de altă parte între catehumeni. S-a ajuns la realizarea unei adevărate comunităţi şi comuniuni creştine cu veleităţi de biserică primară, mai ales prin crearea grupului de rugăciune cu ajutorul psalmilor. De aceea, la Antim s-a articulat obştii călugăreşti obştea credincioşilor bucureşteni, iar mănăstirea a devenit o autentică lavră a Capitalei, după cum spunea adeseori regretatul Părinte Profesor Petre David. Prin aceste cateheze, părinţii călugări au ostoit o foame spirituală ce adusese la inaniţie pe mulţi creştini ai urbei. Ca urmare a participării la serile catehetice, un număr important de creştini au îmbrăţişat viaţa monahală, alţii au devenit preoţi, alţii s-au hotărât să urmeze şi au absolvit cursurile unei facultăţi de teologie pentru a deveni profesori de religie, alţii au purces mai apoi în pelerinaje pe la diferite locuri sfinte.

Cu toate că frecventau cursurile catehetice, creştinii participau activ şi la viaţa parohiei din care făceau parte. Un efect special al catehezelor a fost faptul că acei creştini au solicitat preoţilor lor de parohie să susţină şi dânşii cateheze „ca la Antim“ şi de aceea anumiţi preoţi de mir au vizitat Antimul pentru schimb de experienţă cu părinţii cateheţi. Un alt aspect pozitiv a fost răspândirea conţinutului acelor întâlniri prin înregistrările audio sau video ce erau efectuate sistematic din iniţiativa participanţilor. De largă răspândire a fost şi cartea Sfânta Taină a Căsătoriei, Toboganul patimilor, Vinul veselește inima omului, precum și Moșul Adrian, sub îngrijirea Părintelui Gamaliel, ce conţine o parte din transcriptul catehezelor susţinute pe această temă.

Marea neîmplinire catehetică a părinţilor din Antim a fost că nu au izbutit, din motive de putere organizatorică şi de personal, să rânduiască grupele de catehumeni după criterii de vârstă, pregătire, preocupări, stare duhovnicească etc. Şi la aceasta se adaugă o neîmplinire minoră, dar destul de importantă, anume aceea că nu au reuşit părinţii cateheţi să-i determine pe catehumeni să-şi concentreze comentariile şi întrebările numai pe tema expusă, ci mai mereu se găsea cineva să deturneze atenţia spre alte subiecte, dovadă a nevoilor duhovnicești diverse. Totuşi, cum spun părinţii cateheţi, şi aceste diferenţe dintre credincioşi sau dintre întrebări şi tema catehezei au rolul de a stimula dezbaterile şi de a înviora atmosfera duhovnicească şi nu plafonează întâlnirea la nivelul unei simple ore de curs școlar.

Aşadar, cateheza de la mănăstirea Antim din Bucureşti s-a născut din dorinţa multor creştini de a fi iniţiaţi în tainele credinţei ortodoxe, de a înţelege mai bine Sfintele Taine şi predicile de la amvon, precum şi din bunăvoinţa conducerii mănăstirii şi jertfa părinţilor cateheţi menţionaţi în studiul nostru. În acest fel, mănăstirea Antim a fost şi rămâne un reper de slujire a lui Dumnezeu şi a poporului binecredincios şi a reuşit să completeze lucrarea de catehizare cu care era dator naşul de la botez ori de la cununie al celor catehizaţi. Serile catehetice de la mănăstirea Antim pot fi considerate o interesantă și actuală continuare a lucrării Rugului Aprins.

 Ieromonah Gamaliel Sima

 

Notă: Redacția mulțumește autorului pentru încredințarea acestui material citit în cenaclul de duminică 4 brumar 2018.

 

 

O vizită la Observatorul Astronomic

 

S-a întâmplat demult, cred că prin 1970, lucram la Observatorul Astronomic al Academiei Române ca cercetător. În ziua aceea fusesem la o ședință a secției 1-a de care aparțineam noi, Observatorul, și la plecare o colegă mai mare ca vârstă și grad științific m-a întrebat:

– Tu când erai fată te semnai Bârcă, nu-i așa, cu â din a?

– Da, i-am răspuns.

– Tatăl tău avea o rudă în Sfatul Țării în Basarabia?

– Nu știu, o să-l întreb...

Emilia Țifrea, ea mă întreba, era ardeleancă sau cel puțin așa credeam. Am ținut minte pentru că și eu, când eram studentă avusesem un incident cu scrierea numelui meu cu â din a. Dar când i-am povestit tatii despre convorbirea cu Emilia și întrebarea ei, tata fiind foarte miop și-a scos ochelarii și, încercînd să-și lustruiască lentilele cu o batistă, mi-a răspuns:

– Pe la noi numele de Bârcă nu este foarte rar, sunt mulți...

Și alți ani au trecut... Să fi fost 1972 sau 1973, vara. Amintindu-mi lumina acelei zile, cred că era în august. Era o zi de lucru... sigur era august pentru că erau puțini colegi la Observator, unii erau plecați în concediu de odihnă și alții lucraseră în noaptea precedentă... Ușa biroului s-a deschis și a intrat secretara directorului, a profesorului Constantin Drâmbă.

– Tovarășă Toma, vă cheamă domnul director.

Am deschis sertarul biroului, mi-am împins grăbit caietele pe care făceam prelucrarea unor observații de stele și am urmat-o pe secretară fără să întreb nimic. Mi se întâmpla foarte des să fiu astfel întreruptă din munca mea, fie ca să traduc convorbirea cu diverși vizitatori străini, fie ca să dau explicații astronomice altora.

La intrarea mea în cabinetul directorului un bărbat bătrân dar încă în putere s-a ridicat în picioare să mă salute când directorul a început să mă prezinte.

– Doamna Toma este fiica preotului Bârcă; ea o să vă însoțească să vă arate Observatorul. Și întinzând un fel de carte de onoare către vizitator adăugă sec: Vă rog să scrieți câteva cuvinte și să vă semnați aici. Dânsa o să vă însoțească la toate sectoarele și la toate instrumentele astronomice, eu trebuind să plec la Academie, așa că vă rog să scrieți înainte de vizitarea Observatorului în Cartea de onoare. Omul înainte de a se așeza, privindu-mă atent, îmi întinse mâna și, când o întâlni pe a mea, se recomandă:

– Pan Halippa.

– Toma, Ileana Toma, și hotărâtă i-am întins mâna.

Simțeam privirea iscoditoare a directorului, fără să înțeleg de ce-mi urmărește reacția, pentru că întâlnind mâna caldă și blândă a bătrânului domn, am zâmbit și mi-am cerut voie să mă așez până ce el avea să scrie cele câteva cuvinte de protocol. Nedumerită, l-am întrebat cine îl va conduce la celelalte sectoare, crezând că mie îmi revenea doar obligația de a-i arăta luneta meridiană – Marele Cerc Meridian din București – cum era cunoscută în lumea astronomilor, dar directorul, privindu-mă aspru repetă:

– Dumneata îl conduci la toate sectoarele, am telefonat, vei găsi deschisă cupola ecuatorială și cea solară și-i vei da toate explicațiile. 

– Bine, dar... 

– Nu cred că este cazul să mai discutăm. Pe domnul îl conduci dumneata!

– Mă scuzați, merg să iau cheile de la sala meridiană. Am salutat ușor din cap și am ieșit din biroul directorului.

Când m-am întors, bătrânul domn mă aștepta în picioare, a mulțumit directorului, și-au strâns mâinile și, ieșind din birou, cei câțiva pași ne-au dus în sala meridiană. Am intrat și, închizînd ușa: 

– Doamnă Toma, numele meu, Pan Halippa, Pantelimon Halippa, nu-ți spune nimic? – veni întrebarea lui.

M-am uitat lung la dânsul și am răspuns șovăind, pentru că am o memorie bună, care m-a ajutat mult în viață și acum... Numele acesta, atât de neobișnuit în onomastica românilor, mi se părea cunoscut... Dar de unde? 

– Numele dumneavoastră mi se pare cunoscut... Și deodată m-am luminat:  l-am auzit la „radio jurnal“! 

– La „radio jurnal“? exclamă el aproape speriat. 

– Știți, noi suntem refugiați și locuiam toți într-o cameră mare, mare de șase metri pe șapte și înaltă de alți șase metri. E fostul salon al casei boierești în care am fost repartizați atunci, la refugiu, prin rechiziție... Mai aveam și o bucătărie, la subsol, la care aveau acces și ceilalți chiriași, tot refugiați și ei... Tata, cu un dulap și un paravan, ne-a făcut nouă, copiilor – suntem patru – un fel de dormitor lângă sobă, iar părinții și-au pus patul lângă ușă. Seara mâncam și ne spălam în bucătărie și noi, copiii, ne urcam să ne culcăm.

Tata și mama mai rămâneau, mama gătea pentru a doua zi, tata o ajuta sau făcea traduceri și veneau sus să se culce când credeau că noi am adormit. Dar noi nu dormeam întotdeauna. După ce stingeau lumina, părinții vorbeau între ei, își făceau programul celei   de-a doua zi, sau își planificau banii ca să le ajungă în așa fel încât să poată să ne cumpere daruri de Crăciun sau de ziua noastră. Noi, în apropierea acestor evenimente, ne prefăceam că dormim și încercam să aflăm ce anume vom primi în dar. Ei bine, această convorbire nocturnă de taină a părinților noi o numeam „radio jurnal“. Și cred că într-o asemenea convorbire în urmă cu, să zic, douăzeci de ani, am auzit numele dumneavoastră, cred că de mai multe ori... Poate și de la bunicul...

Stăteam în fața Marelui Cerc Meridian din București, luneta la care prin observații se realizase Catalogul de Stele Slabe în zona de declinație –10^º ÷ +10 ^º. 

– Bunicul? a tresărit Pan Halippa. 

– Da, bunicul din partea mamii este și el preot. 

– Este și el preot? Ca?... 

– Ca tata, ca bunicul din partea tatii, ca străbunicii mei. 

– A, da! Câți ani ai, doamnă?

I-am spus vârsta mea. 

– Erai mică la refugiu. 

– Țin minte tot, absolut tot.

– Dar de acolo îți mai aduci aminte ceva? 

– Da, îmi aduc aminte și câteodată visez că sunt acolo cu tata și cu mama și cu sora mea cea mică, Anișoara, și că merg de la Râșcani la Trebisăuți... Tata mână calul..., de fapt o iapă alintată, o chema Steluța, pentru că ziceau că e pursânge englezesc și era roaibă cu o stea albă în frunte. Și merg așa pe un drum căruia îi ziceau șleah și pe o parte și pe alta a drumului trecem printre coline cu lanuri de grâu verzi, de ovăz verzi cenușiu, de mac înflorit roz cenușiu, de rapiță galbenă, de hrișcă, de in albastru ca cerul și merg, așa în vis și mă trezesc fără să ajung nicăieri... Acesta este Marele Cerc Meridian, obiectivul util este de 19 centimetri și este format din două lentile, una biconvexă încadrată într-una plan concavă...

Bătrânul își scoase o batistă și, mimând că își șterge nasul, încercă să-și usuce lacrima ce-i alunecase pe obraz.

Ascultase atent lecția de astrometrie pe care i-am ținut-o, aflase despre cum se determina ora exactă și cum se determină coordonatele stelelor pentru a fi catalogate. M-a lăsat să termin fără să mă întrerupă.

– Am înțeles, dar vreau să mai stăm puțin aici în sala asta mare, doar noi doi. Am înțeles că aici lucrezi dumneata și te-am lăsat să vorbești pe larg; acum o să-ți spun și eu câteva lucruri, aici în sala asta goală, și pe urmă o să-mi arăți, cum a spus directorul, tot Observatorul, dar în grabă. Să stăm jos.

M-am așezat pe scaunul aceluia care citește diviziunile cercului gradat, iar el s-a așezat pe căruțul celui care lucrează la micrometrul ocularului lunetei.

– Eu sînt Pantelimon Halippa, cunoscut cu numele prescurtat de Pan Halippa, ca vârstă cred că mă apropii de bunicii dumitale, sunt născut acolo unde visezi dumneata că mergi pe șleah printre lanuri de grâu și ovăz și parcele cu mac și in înflorit... Eu visez să mai ajung să merg printre acele lanuri și să ajung spre Soroca, la malul Nistrului ca să mai prind acolo pește cu undița... Știu, doamnă, că ai învățat la facultate multe din istoria comunismului..., despre revoluție, despre marea revoluție, la toate facultățile se învață despre asta și poate nu este rău că se învață... Se învață, dar nu se deslușește... Matale m-ai învățat acum la ce servește astronomia, cum se determină latitudinea și longitudinea unui loc de pe Pământ, cum se vedea înainte, dacă un ceas merge bine sau nu, cu ajutorul stelelor, pe vremuri când nu erau radiouri care să dea ora exactă. Să mă lași, doamnă, să-ți spun eu ce ai fi putut matale să înveți de la Marx dacă îl citeai cu ochii cu care te uitai la cîmpul dintre Râșcani și Trebisăuți. Are Marx o carte în care spune că Rusia, Sfânta Rusie a Țarilor, este o închisoare a popoarelor și că în închisoarea asta popoarele trăiesc cum se trăiește la închisoare... zic unii, dar eu aș adăuga: mai rău ca în închisoare, trăiau ca într-un fel de iad... Când a început revoluția în Rusia, Basarabia era de o sută de ani gubernie rusească, ba chiar de o sută și cinci ani. Că era jefuită de funcționarii ruși veniți de dincolo de Nistru asta n-ar fi nimic, dar în biserică preoții români erau obligați să citească Evanghelia în rusește și să predice tot așa, de poporenii nu mai pricepeau nimic nici la Sfînta Liturghie... Rușii pravoslavnici ai țarului vrând să ne fure limba noastră ne furau și credința, deși spuneau că au același crez ca al nostru, uitau că atunci la Cincizecime când S-a coborât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc asupra apostolilor li s-a dăruit acestora vorbirea în toate limbile popoarelor, deci și în limba noastră...

Mă uitam cu mirare la omul din fața mea și, deși atunci nu știam atâtea amănunte despre mine și despre el, aveam impresia că venise aici la Observator ca să aflu eu povestea lui și nu el povestea cataloagelor de stele la care lucram de cincisprezece ani... De câte ori îmi amintesc convorbirea aceea din Sala Meridiană a Observatorului Astronomic din București am aceeași senzație, anume că Pantelimon Halippa venise să viziteze un institut al Academiei pentru că, de fapt, el simțise nevoia să comunice cuiva despre viața lui, despre idealurile lui, munca lui și despre soarta, suverana soartă care poate transforma titani în cântăreți cerșetori, orbi colindând lumea din răscruce în răscruce de drumuri, povestind trecătorilor despre fala zidurilor cetăților căzute, cu speranța că vor reuși să trezească în ascultători dorința întoarcerii la viața și gloria trecute.

Povestea însuflețit despre cum au folosit atunci, la începutul anului 1918, declarațiile lui Lenin făcute în acea „dumă“ istorică privind drepturile popoarelor la autodeterminare, cum au alcătuit Sfatul Țării și când a început să-i pomenească pe cei mai importanți, mi-am dat seama că auzisem de ei. La noi acasă trăgeau când veneau la București refugiații, în special preoții – mulți  dintre ei își schimbaseră profesia trecând în învățământ – și seara tîrziu după ce noi, copiii, ne culcam după paravan, începeau să-și transmită vești despre acești eroi.

Împreună, eu încercam să-l însoțesc, pășind prin Siberia deportării lui, el părând foarte interesat de modul în care se observau fotografic micile planete și nebuloasele extragalactice la telescopul fotografic cu montură ecuatorială... Încercam să-i explic terminologia specifică astronomiei, dar de fiecare dată mă întrerupea, spunându-mi că înțelege tot ce spun pentru că acolo, în Siberia, lucrase printre altele și la ridicări topografice și știa terminologia... De fapt, dacă stau să analizez, atât pe cât îmi pot aminti, Omul acela, Pantelimon Halippa, sub pretextul că dorea să afle cum observă cerul astronomii din București, venise să-mi povestească mie, Ileana Toma – doamna Toma, cum mi se adresa el –, mie o femeie oarecare din România, să-mi relateze punct cu punct, oprire după oprire, în fiecare haltă prin care trenuri de marfă sau pași încătușați îl purtaseră.

Era soare, o amiază de vară, să fi fost august? Treceam de la o lunetă la alta, de la un colectiv de lucru la altul; eu încercam să-i explic cum și ce anume urmărește cercetarea și observarea corpurilor cerești în respectivul sector, iar el după enunțul esențial revenea la viața lui.

– În Basarabia nu exista tiparniță cu litere latine. Tipăream cu chirilice... Noi tinerii, în special preoții, ne luptam să păstrăm limba română și era greu. De prin sate, de la biserici ocupanții adunaseră liturghierele, evangheliile și psaltirile vechi tipărite în românește pe vremea când mai țineam de Moldova, le-au adus la Mitropolie la Chișinău și toată iarna anului 1860, povesteau bătrînii, le-au ars în sobe, că în anul acela a fost o iarnă tare grea... Preoții de prin sate erau cei care-i învățau pe copii, în tinda bisericii, scrisul și cititul. Pe ei ne-am sprijinit, pentru că atunci când arhiereii ruși au impus limba slavonă în liturghie, când nici Cazania nu s-a mai citit în limba pe care o înțelegea țăranul, acesta nu a mai venit la biserică nici să asculte liturghia, nici să se cunune... Secte de tot felul începuseră să răsară ca ciupercile. Era una inochentismul... Și, iacă așa, țăranul Basarabiei, blândul și harnicul țăran se prăpădea pentru că Marele Țar de la Sanct - Petersburg și Prea Sfințitul Mitropolit de la Chișinău nu voiau să înțeleagă că omul de la coarnele plugului nu pricepe rusește. Aveam douăzeci și cinci de ani când am reușit să fac să apară tipărită la Chișinău cu caractere chirilice „Pilde și povețe – întâia carte moldovenească de citire“, menită să fie folosită de preoții din sate pentru alfabetizarea copiilor de țărani. Așa ne-am unit între noi, preoți și oameni de cultură, dornici să lăsăm oamenilor din poporul de jos libertatea de a asculta în biserică liturghia în limba pe care au deprins-o din străbuni prin mamele lor... Și așa, încercând să scriu românește și să mă încadrez în cercul celor care luptau pentru limba română am ajuns prin Partidul Național Moldovenesc în 1917 și să conduc Sfatul Țării... acel Sfat al Țării care a hotărît atunci, în Martie 1918, unirea Basarabiei cu România...

– Să mergem... (oare cum puteam să mă adresez monumentului uman pe care-l aveam în fața mea?), să mergem, domnule; aici în Sala Meridiană am terminat, să mergem să vă arăt și celelalte instrumente astronomice...

– Să mergem, doamnă, să mergem; am auzit că nici pe aici prin România nu s-a prea învățat istoria...

– Sunt născută în ᾽35, când mi-a venit vremea să învăț istoria României...

– A Românilor, doamnă dragă, m-a întrerupt el.

– A venit reforma învățământului și nu prea am învățat... mai nimic: Bobâlna, Gheorghe Doja, legarea iobagilor de pământ sub Mihai Viteazul, Horia, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu și, s-a învățat cred doar câteva luni despre 1848... Știam pașoptiștii pe de rost și cred că-i știu și acum. Proclamația de la Islaz, Ana Ipătescu, toate, toate... Despre Sfatul Țării l-am auzit pe bunicul Gheorghe. Este și el preot, șoptea odată ceva cu tata... Apoi când am învățat la facultate marxism-leninism am aflat mai multe... Că ați fost la Lenin pentru dreptul la autodeterminare.

– La marxism-leninism! a exclamat surprins.

– Mda... așa se chema... Să mergem la sectorul următor.

– Să mergem, deși stăteam bine aici, doar noi și telescopul, luneta cum îi spui mata, cu obloanele trase...

– Trapele.

– Da, da, trapele, și-n jur pereții goi, văruiți curat, fără ascunzișuri ducând la urechi nedorite... Mai stăm aici, cum spui că-i zice locului acestuia? Meridiane?

– Sala Meridiană, așa-i spunem noi, pentru că luneta are o axă orizontală orientată est-vest și rotindu-se descrie sau mai corect vizează doar arcul de meridian deasupra orizontului. Putem observa cu ea stelele și alte corpuri cerești doar când în mișcarea lor aparentă pe bolta cerească traversează meridianul ceresc al Bucureștiului...

– Acum este rândul meu! Atunci în martie 1918, în vremea Primului Război Mondial, Oltenia și toată Muntenia, adică toată Țara Românească era ocupată de inamici și în cele trei județe ale Moldovei ce mai rămăseseră României ostașii români se băteau cu disperare. Guvernul, Regele și Regina mutaseră capitala Țării refugiindu-se la Iași, la Iași la douăzeci de kilometri de Prut. Prutul, granița cu marea împărăție rusească... Eh... Atunci era momentul și ne-am dus la Lenin și am cerut autodeterminarea noastră, a basarabenilor, am avut dreptul să vorbim românește și am cîștigat... Ne-am întors acasă la Chișinău și am declarat în Sfatul Țării autonomia noastră ca stat, iar apoi... în 27 martie 1918 am declarat și Unirea cu Țara, cu România. Țara erau cele trei județe unde războiul nemilos strânsese toată nădejdea românilor în unire... Te-ai gîndit, doamnă, vreodată că Eminescu, Mihai Eminescu s-a născut în 1850 și a murit în 1889? Ei bine, el a scris o poezie care începe așa „De la Nistru pân᾽la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a“... Și cum era să nu plângă românul? De la Nistru la Prut ocupație rusească, de la Tisa la Carpați ungurească; asta a trăit Eminescu în toată viața lui de la 1850 până la 1889! Nu știi, doamnă, poezia? Nu o știi pentru că e scoasă din cărți... Pentru că este naționalistă, șovină, așa spun ei. Dar rușilor ce le trebuia Basarabia, ei nu sunt șovini?

Vorbise rar, răspicat, deși abia șoptea, trist... Am luat husa din satin negru să îmbrac ocularul telescopului și, ca și cum nu aș fi auzit lamentația lui, fără să răspund la întrebarea lui retorică sau mai degrabă fără să o bag în seamă am reluat profesoral: 

– Telescopul, adică luneta când nu se fac observații trebuie să stea vertical cu ocularul, adică partea în care se uită observatorul, sau în cazul acestuia partea în care se montează plăcile fotografice în sus întotdeauna și cu obiectivul, lentila aceea minunată pe care v-am descris-o, în jos. Cu husa pe care am pus-o pe ocular am încercat să-l apăr de praf sau de posibilitatea unui accident la deschiderea trapelor. Sistemul de lentile – obiectiv este mult prea prețioas ca să poată fi protejat cu o simplă husă... Să mergem, domnule, să vă arăt cum se fac observațiile de fotometrie stelară și cele solare. Vreți să vedeți și biblioteca? Celelalte sectoare sunt în celelalte corpuri de clădire, aici sunt doar instrumentele pe care vi le-am arătat, se fac observații astrometrice pentru determinarea coordonatelor stelare sau pentru studiul rotației terestre și determinarea orei exacte...

– Să mergem, doamnă, și la bibliotecă și la ceilalți.

Prin curte mi-a povestit că, după terminarea Primului Război Mondial, în „România Mare“ el a fost cooptat în guvern și s-a mutat la București. Aici l-a prins cedarea Basarabiei în 1940. El numea actul respectiv Pactul Stalin-Hitler și nu Ribbentrop-Molotov cum suntem prea obișnuiți să-l numim.

– ... Pactul, doamnă, în aparență un tratat de neagresiune, conținea un capitol secret care prevedea cedarea obligatorie a Basarabiei către Rusia comunistă, fără înștiințarea populației... Ribbentrop a fost judecat și condamnat la moarte de către Tribunalul Internațional de la Nürnberg... și executat. Doar Ribbentrop... deși tratatul ca orice tratat avea doi semnatari cel puțin...

– Cupola aceasta mică este construită recent pentru adăpostirea unui mic telescop destinat observațiilor solare. Soarele este o stea vie și...

– Da, știu, ciclul de unsprezece ani, petele solare, exploziile... Ce frumos este poziționată banca aceasta... Ca pe vremuri, proprietarii caselor își făceau o bancă să poată să stea afară din casă și era așezată banca aceea nu ca să privești spre stradă, ci spre casă. Eh, vremuri de tihnă! Și se așezau gospodarii acelei case ca doi soți la ceasul la care soarele pregeta să apună și priveau cu mândrie cum ultimele-i raze poleiau mândrețea pe care o ridicaseră cu puterea mîinilor lor. Nu-și întorceau capul spre uliță, fericirea lor și-o întemeiau pe bogăția casei lor, bogăție de frumos, de pace, de iubire... Și banca asta e pusă așa ca să privești spre casă... Să ne așezăm, doamnă. A cui spui că era casa, că doar nu a fost construită așa ca să adăpostească o instituție?

– Casa cum îi spuneți dumneavoastră a fost construită în cadrul unei instituții, pe la 1908 cam odată cu Observatorul Astronomic și trebuia să servească drept locuință pentru directorul Observatorului la etaj, iar la parter pentru cei doi asistenți ai săi, un fel de șefi de programe de lucru. Pe vremea aceea ar fi fost foarte dificilă deplasarea în timpul nopții a celor care făceau observații stelare noaptea; casa cum o numiți dumneavoastră a celui care a donat terenul pentru Observator, boierul Bozianu, este aceea de colo, care acum adăpostește biblioteca. Banca a fost așezată aici așa cum o vedeți de către precedentul director, academicianul profesor Gheorghe Demetrescu. Noi îi spuneam Moșu și îl iubeam foarte mult... De fapt cred că dânsul ne iubea pe noi mai mult...

– Să ne așezăm puțin în amintirea Profesorului dumitale; după cum vorbești presupun că a plecat dintre noi.

Nu-mi amintesc dacă i-am răspuns. Țin minte însă că m-a luat proteguitor de braț și  m-a sprijinit să ajung la banca pe care de ani întregi nu se mai așezase nimeni.

– Acum, am reluat eu, la etaj sînt birourile celor care lucrează la serviciul solar...

– Când au intrat rușii în țară, atunci în 1944, am plecat din București și m-am mutat în Ardeal la fiica mea. De acolo am fost arestat și judecat, pentru că făcusem parte ca ministru al Basarabiei din guvernele de după Războiul cel Mare. Așa am ajuns în 1950 la Sighet, în închisoarea de la Sighet, închisoarea miniștrilor, episcopilor și a oamenilor mari din România. La Sighet am stat aproape doi ani, în regim celular, și totuși câteva minute l-am văzut pe Maniu, pe Iuliu Maniu...

Povestea lui curgea egală și în aparență indiferentă. Zâmbea amabil, cu un fel de milă pentru mine. Îi plăcea că îl urmăresc atentă, dar în același timp era surprins de nedumerirea mea. Evident, credeam în momentul în care povestirea lui a ajuns la momentul Sighet că profesorul Drâmbă, directorul Observatorului mi l-a încredințat mie să-l conduc prin Observator știind situația socrului meu, Comandorul Toma Matei, care a fost condamnat și închis la Gherla și Aiud șaptesprezece ani. Probabil profesorul Drâmbă, fiind mai mare cu treizeci de ani ca mine, știa exact cine a fost interlocutorul meu, pe cînd eu... Întrebări, întrebări și peste toate acel „de ce eu?“, care mă urmărește de la cinci ani...

– N-am stat mult acolo, la Sighet, vreau să zic... aproape doi ani. În ᾽52 m-au dibuit rușii, dragii de ei... De fapt nici nu le-a fost greu. Închisorile din România în mod special erau controlate de agenți sovietici... M-au luat din celula de la Sighet și m-au judecat din nou și   m-au trimis în Siberia. Acolo am folosit izbucnirea unei epidemii de febră tifoidă în lagărul unde lucram ca să pot afla care este situația românilor basarabeni din alte lagăre. Eram acolo peste o mie de oameni înghesuiți    într-un fel de bordeie jumătate săpate în pământ, jumătate construite din trunchiuri de copaci, la îmbinare bătute cu lut. Apa se aducea de la râul apropiat în niște butoaie mari fixate pe un fel de căruțe rudimentare. Când a izbucnit epidemia, felcerul care avea grijă de sănătatea noastră nu și-a dat seama despre ce este vorba și nu a luat nici o măsură pentru izolarea bolnavilor și depistarea cauzei infecției. Amintirile mele din primul război mondial m-au ajutat. Am cerut să-l văd pe șeful lagărului și i-am spus că apa pe care o beau oamenii din râu este infectată și că aceasta este cauza bolii. La început s-a hotărât să se bea doar apă fiartă și epidemia a început să dea înapoi... Cu timpul s-au săpat puțuri pentru apă de băut. Și așa m-au dus din lagăr în lagăr, din Urali până aproape de Kamciatka, ca să organizez lucrările de aprovizionare cu apă curată și sănătoasă. De fapt eu îmi căutam oamenii mei, pe românii basarabeni deportați în ᾽40-᾽41. Pe unii i-am găsit, altora le-am aflat doar pomenirea în amintirea celorlalți condamnați.

Se opri din povestit; încercă printr-o rotire a capului să cuprindă toată priveliștea în care clădirea Bozianu printre copaci crescuți sălbatic, fără nici o noimă, ascultînd doar de indicațiile scenografice ale mamei natură, ei bine, clădirea Bozianu cu turnulețul ei cochet, părea un vestigiu medieval.

– În turnul cela spui că este biblioteca?

– În turn e doar scara care leagă etajele clădirii, propriu-zis sunt nivelurile clădirii.

– Nu i-am întâlnit pe toți... M-au purtat prin câteva lagăre să fac planurile, proiectele. Vreau să spun, pentru alimentarea cu apă curată și pentru igienizarea sistemului de canalizare și tot n-am reușit să-i găsesc pe toți românii. Când m-au ridicat autoritățile sovietice din închisoarea de la Sighet m-au dus la un tribunal sovietic care funcționa în orașul Constanța. M-au judecat și m-au condamnat la douăzeci și cinci de ani de muncă silnică în Siberia; ei bine, în Siberia n-am stat decît trei ani și două luni... M-au ținut un timp scurt într-un lagăr de tranziție și m-au extrădat din nou în România, unde am fost găzduit în închisoarea de la Gherla pentru alți doi ani. Se vede treaba că șefii aceia de lagăr nu înțeleseseră cum e cu deportații în Siberia... Cu cât mureau mai repede, fie chiar și de febră tifoidă, cu atât era mai bine, e drept munca lor era necesară statului comunist, dar și faptul că prin moartea lor nu avea cine să muncească în lagăr era o necesitate, pentru că în statul comunist fiecare om de pe întregul continent sovietic trebuia să știe că febra tifoidă pustiind lagărele de dincolo de Cercul Polar el, cetățeanul sovietic devenea vulnerabil – oricând putea fi arestat și dus acolo, munca lui fiind necesară. M-au scos din închisoarea Gherla în 1957 și, după câteva săptămâni de libertate în familie, am fost luat și dus la București, pentru că Gheorghe Gheorghiu Dej dorea să mă vadă. Întrevederea a fost scurtă. Mi-a cerut să merg să vorbesc cu Ion Mihalache, care era în închisoarea de la Râmnicu Sărat împreună cu alți țărăniști. Avea de câțiva ani regim de carceră... Nu a cedat...

Mă uitam la bărbatul acela bătrân care povestea cu entuziasm despre încercarea generației lor de a intra în istorie, de a ridica un popor, o țară. Venise să viziteze Observatorul Astronomic? De ce? Îl pasiona astronomia?

– Vreți să vedeți biblioteca? m-am trezit întrebând, și cu un aer vinovat i-am amintit că timpul cât a durat povestirea lui a zburat fără milă... Dacă doriți trebuie să ne grăbim pentru că bibliotecara are program doar până la ora cincisprezece treizeci...

– Biblioteci am mai văzut... Chiar și cărți vechi de astronomie. Aveam și noi un observator astronomic, la Dubăsari, lângă Nistru... la boier Donici. Și apoi, dragă doamnă, eu am lucrat și ca astronom, un fel de astronom... Când eram în Siberia au făcut niște ridicări geodezice și aveau nevoie de ajutoare, dar astronomii care conduceau lucrarea erau cumsecade și ne mai lăsau și pe noi să privim prin lunețica aceea cerul înstelat. Îi zic lunețică fiindcă te-am auzit cum o numești dumneata pe cea din sala Marele Cerc Meridian și să știi că pentru că o numeai așa cînd îmi vorbeai, te-am ascultat cu atenție și pot zice chiar cu stimă și cu bucurie că mai sunt oameni care-și iubesc locul în care muncesc și în care trăiesc. Văd cum trec spre poartă colegii dumitale, probabil că este vremea să închei vizita mea la Observatorul Astronomic din București. Aș vrea să nu uiți numele meu, Pantelimon Halippa sau pe scurt Pan Halippa.

Ne-am ridicat de pe banca de lemn ce străjuia clădirea Bozianu și deopotrivă pe cea a Serviciului Solar și ne-am îndreptat spre clădirea principală a Observatorului.

– Cred că domnul director a plecat, și am tresărit pentru că demult nu mai folosisem adresarea de domn pentru directorul nostru din anii aceia.

– Atunci nu mai intru să-mi iau rămas bun de la dânsul... Îi transmiți dumneata mulțumirile mele. În Cartea de aur a Observatorului am scris și m-am semnat cu numele întreg... Mi-a părut bine să vă cunosc.

O strângere caldă de mână și Pantelimon Halippa s-a îndreptat spre poarta de ieșire din curtea Observatorului. Am rămas în picioare privindu-l cum pleacă pe strada Cuțitul de Argint spre Calea Șerban Vodă.

Era vară și era târziu, cred că era deja ora patru după amiază, programul meu de lucru se terminase. M-am îndreptat spre clădirea Observatorului, am semnat condica, mi-am strâns hârtiile de pe birou și am plecat grăbită, nu spre casă, ci spre locuința părinților mei unde în zori îmi lăsasem copiii, pe Matei de nouă ani și pe Măriuța de cinci ani. Foarte rar se întâmpla să procedez așa, dar se pare că în ziua aceea așa a fost să fie.

Părinții mei locuiau într-o casuță veche, cu chirie la suprapreț și ocupau două odăi și un fel de tindă pe care tata o împărțise în două cu un perete din placaj văruit, ca în mica debara obținută să poată extinde instalația de apă și canalizare. Erau bătrâni părinții mei și meritau puținul confort pe care ca buni gospodari îl realizaseră. Curtea casei de pe strada Theodor Speranția nr. 98, tot tata o transformase într-un fel de minune cu arbori și arbuști înflorind de-a lungul primăverii și verii, de la forsythia până la magnolii monumentale; erau și doi meri și un gutui sever cu flori diafane, privind mereu spre cer, și trandafiri multicolori, două glicine surori care umbreau intrarea spre casă; caprifolii – mânuța Maicii Domnului – acopereau cârpeala gardului mai-mai să cadă și, în straturi, panseluțele uitau că le-a trecut vremea înfloritului și de jos, aproape lipite de pământ, râdeau galbene sau albastre spre margaretele grațioase și spre mărită-mă mamă distinse, spre banale cârciumărese și norocoasele crăițe înveșmântate în strai de catifea galbenă cu falduri brun roșcate. În grădina asta de vis mă așteptau cei dragi ai mei și supa aburea deja în farfurii când Petre din țarcul de nici doi metri pătrați anunțase cu un cucurigu venirea mea. Da, într-adevăr, Petre era un cocoș, dar nu unul oarecare, era Petre, cocoșul pe care-l primise tata de Paști în anul trecut, așa era obiceiul aici în București: părinții care aveau un fiu nenuntit mort pe front, zăcând îngropat în loc necunoscut, poate și fără cruce, aduceau de Paști la biserică un cocoș pentru ca popa să le pomenească băiatul și să-l dezlege de orice legămînt întru odihnă veșnică. Probabil că obiceiul acesta îl transformase pe Petre dintr-un cocoș banal într-un membru activ al familiei tatălui meu, preotul Alexie Bârcă de la Biserica Bucur Ciobanul din București. Nu știu cât de activ era Petre, dar sonor era, pentru că vestea intrarea pe portiță a oricărui vizitator, dar în special a membrilor familiei.

Stăteam acum la masă sub mărul din curte și, în primul răgaz sonor pe care cocoșul Petre ni l-a acordat, am început să povestesc despre vizitatorul ciudat pe care îl condusesem prin Observator. De cum i-am pronunțat numele, poate că doar mi s-a părut că lingurile și furculițele nu mai atingeau farfuriile. Măriuța, fetița mea, adormise în brațele bunicii ei, iar tata, Părintele Alexie, asculta atent, cu privirea-i mioapă învăluindu-mă protector și totuși plecând dincolo de noi, un dincolo doar de el știut. Doar Eugen, soțul meu, îmi punea câte o întrebare iar mama mă întrerupea, îndemnându-ne să mai luăm din felurile de mâncăruri așezate pe masă.

Tăcerea tatii părea un fluid care ne îneca și căruia îi creștea densitatea cu fiecare frază rostită de mine. Zadarnic încercam să-l anim și să-l determin să ceară vreo lămurire. Îi plimbam prin Siberia epidemiei de febră tifoidă, alături de bătrânul domn Pan Halippa, colindam cimitire fără cruci și tata tăcea, tăcea, ca într-un târziu să-l aud aproape șoptit:

– Nu este bine să încerci să spargi un zid cu fruntea..., cu capul vreau să spun. Pentru simplul motiv că nu poți să-l spargi.

– Tu nu-ți mănânci supa? a intervenit mama; eu duc fetița în casă, a adormit în brațele mele...

Îl mai auzisem pe tata vorbind despre spartul zidului cu capul, atunci când o tânără elevă, pe care în pruncie o boteazase el, a dat jos portretul lui Stalin de pe peretele clasei în care învăța. Gestul ei a atras asupra ei o anchetă severă soldată cu arestări și condamnări de tineri nevinovați. Intonația lui fusese gravă și tristă totodată: „Nu e bine“...

După aproape cincisprezece ani de la moartea tatei, am intrat în posesia scrisorilor pe care el le primise de la tatăl său rămas în Basarabia cedată, părintele Vasile Bârcă din Trebisăuți, județul Bălți. (Scrisorile acestea le citisem de mai multe ori, încercând să le ghicesc sensul). Iată că, în numărul 97 al revistei „Memoria“, apare o fotografie a membrilor Sfatului Țării, din luna martie 1918, pe care era menționat un preot, Teodor Bârcă, eu înțelegând că putea fi frate cu bunicul meu Vasile Bârcă. Într-adevăr, în prima scrisoare venită din Basarabia de la bunicul meu Vasile, adresată tatălui meu, scria aluziv că „fratele Teodor murise departe“... Scrisoarea aceasta venea la 16 ani de la deportarea spre Siberia a preotului Teodor cu întreaga sa familie încă din prima zi a invadării Basarabiei în 1940 pe baza pactului Hitler – Stalin. Nu știusem nimic despre acest om, pe care rudele lui refugiate în România îl scriau la „morți“ în pomelnicele lor. Bunicul Vasile i-a scris tatălui meu, prin 1956 că: „a sosit verișoara ta, Elena Teodorovna și mă ajută în gospodărie“... Era ultima supraviețuitoare a familiei preotului Teodor, după 16 ani de detenție. În familia mea nu se vorbise niciodată despre acest membru al Sfatului Țării.

Tatăl meu care nu fusese membru al Sfatului Țării, figura pesemne pe vreo listă de deportări, căci chiar în noaptea în care a fost emis ultimatumul de părăsire a Basarabiei, un binevoitor din localitate (om informat...) i-a spus tatălui meu să plece imediat în România: „Părinte, aveți patru copii...“.

Ca refugiați în țară am fost bine primiți; totuși se trăia greu după război. Tatăl meu, povățuit să devină profesor de limba rusă, răspundea tuturor: „Nu m-am refugiat în România ca să-i învăț pe români rusește.“ Devenise preot fără parohie la biserica Bucur Ciobanul din București. Unei persoane din Piatra-Neamț, care-l aprecia și-l lăuda că „este moldovean de-al nostru“ i-a spus: „Eu nu sunt moldovean, eu sunt român!“

În scurta revenire în Basarabia la postul de preot și profesor, tatăl meu a organizat de Înălțare în 1943 înmormântarea ostașilor români căzuți în luptele pentru eliberarea orașului Râșcani, identificați după insigne și căști. Eram copil, cântam în corul școlii Imnul Eroilor: „Presărați pe-a lor morminte“... Nu pot uita șirurile de coșciuge urmate de femei tinere și bătrâne, bocind încetișor, îmbrăcate în costume naționale cum nu mai văzusem și, când a încetat corul, izbucnirea plânsetelor de jale.

Cred, tată, că Marele Domn Bătrân, Pantelimon Halippa, venise la Observatorul Astronomic (așa cum cred că mai trecuse și prin alte instituții), nu să afle noutăți din spațiul cosmic, ci ca să-i îmbrățișeze pe oameni în marea lui dragoste pentru România,

                                   Povestindu-le cu fală

Al eroilor avânt...

Ileana Toma

Un blazon viu

 

Aş fi vrut să vă citesc acest text în sala mare a fostei Case Lovinescu, actuala Galerie a Oamenilor de Seamă, de pe strada Sucevii.

De acolo am fi putut privi împreună Halmul. Dealul Halm. În urmă cu peste jumătate de veac, de la ferestrele acelei săli şi mai ales de la ferestrele camerei din dreapta vedeam, dincolo de luciul Şomuzului, cum se contura cupola Halmului. Nu l-am văzut niciodată împădurit. Însă, într-o vreme, erau pe el două-trei pâlcuri de salcâmi. Despre acei salcâmi Domnul Lovinescu îmi spunea că sunt îngeri. Şi, cum tot ce îmi spunea îmi şi apărea aevea, vedeam imediat în depărtare aripile verzi care fâlfâiau în văzduh şi se pogorau instantaneu pe coama Halmului. Salcâmii fermecaţi au dispărut însă cu mult înainte de a fi fost tăiaţi castanii din faţa casei Lovinescu. Cu acei castani Domnul Lovinescu avea o legătură strânsă: de multe ori, când pleca de acasă, îl atingea pe unul sau pe altul sau chiar îl mângâia pe bătrâna scoarţă.

Revin la Halm. La priveliştea feerică a Halmului. Ceea ce ne fascina la conturul Halmului era o curbură mică, o adâncitură de pe platoul dealului, o arcuire discretă, în faţa căreia ne susţineam cu tărie părerea…

„Seamănă cu o seceră“, ziceam eu. „Ai dreptate!“ confirma Domnul Lovinescu. Apoi adăuga: „Este, de fapt, Crai Nou imprimat în Halm!“ „Ce minunat! Este Crai Nou pe Halm“, mă entuziasmam eu. Şi mi se năzărea că pe vârful dealului licăreşte chiar Luz-ul din care se înalţa o spiră subţire de lumină gata să despartă formalul de informal. Dar, în altă seară, sau poate chiar în aceeaşi, spuneam: „Totuşi pare o inimă“. „Da, este o inimă, să ştii că da. În Halm palpită o inimă“, răspundea convins Domnul Lovinescu.

În altă zi, Domnul Lovinescu mă chema prin semne să vin în faţa ferestrelor să-mi spună ceva şi ştiam deja că este vorba despre curbura delicată de pe platoul Halmului: „Este un triunghi cu vârful în jos“. „O, Doamne, este un triunghi cu vârful în jos“, repetam eu, ca un ecou, iar apoi exclamam: „Adevărul este că pe Halm stă o cupă cu gura în Sus!“ şi mi se părea că descopeream exact atunci America.

Nu era zi, dar mai ales amurg, în care să nu ne agăţăm privirea de creştetul Halmului, care, deşi neclintit, îşi metamorfoza continuu înfăţişările asemuite de noi cu stări suprafireşti.

Cu vremea sau cu altceva, aceste asemănări, pe care Halmul ni le dezvăluia în momentele de graţie din însuşi sanctuarul său interior, au început să ne apară altfel.

Într-o bună zi, Domnul Lovinescu mi-a spus că, de fapt, nu este vorba doar de asemănări şi nici chiar de peceţi imprimate în substanţa dealului, ci chiar de realităţi.

De atunci încolo, Halmul a constituit pentru mine argumentul concret, lecţia prin care Domnul Lovinescu voia să facă posibilă înţelegerea şi chiar trăirea diferenţei dintre percepţia oglindirii unor realităţi superioare şi a înseşi prezenţei acelor realităţi. Diferenţa dintre oglindire şi prezenţă.

Odată asimţite, percepute aceste prezenţe, înţelegi întâi ce înseamnă să-ţi fie prieteni „râul, ramul...“, dealul… Halmul! Atunci, corpul acestui deal însufleţit de esenţe nepieritoare ne apărea ca o barieră de netrecut în faţa neprietenilor.

Sub ochii noştri se înălţa în asfinţit un scut invincibil.

Proiectat pe fundalul de azur, Celu-Deal, invocat în colinde, în cheie lovinesciană este Dealul-Cer. Aşa încât, Dealul-Cer plutea deasupra brâului de argint al Şomuzului. Crai-Nou se cobora vertical şi se încrusta pentru totdeauna în buza Halmului luând forma unei cupe. Din ea, prin filtrul subteran al dealului, se distilau picăturile de rouă cerească în apa Şomuzului. 

Domnul Lovinescu a descris în eseul Secţiuni transversale (cf. Vasile Lovinescu, Steaua fără Nume, p. 105, Editura Rosmarin, 1994) atmosfera aurorală a priveliştii:  „În zori, cu mult înainte de răsăritul soarelui, mă grăbesc spre geamurile dinspre răsărit ale casei bătrâneşti şi pe întinsele lacuri, fără ceaţă încă, respiră o altă ceaţă, metafizică, şoptind de la gură la ureche: «Şi pe apa lacurilor / Doarme umbra veacurilor» (Mihai Eminescu). Umbra este Suflul, Prana, pânza de borangic pe care sunt ţesute lumile, permiţând celui mai uşor suflu să ajungă la cele mai depărtate galaxii, întorcându-se de unde au plecat ca rouă benefică sau ca instilaţiuni de venin.“

Deseori reciteam cele câteva pagini din Secţiuni transversale.

Aceste pagini chintesenţiază întreaga doctrină a creaţiei, depăşind însă atât succesivitatea evoluţionistă, cât şi simultaneitatea creaţionistă şi ating taina sacrificială creat-increat. „Închizi ochii şi tot universal s-a topit ca o fărâmă de ceară pe Vid. Îi redeschizi şi lacul e în faţa ochilor ca mai înainte“, scrie Vasile Lovinescu pe urmele Psalmistului. „O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii“ (Ps. 89, v.4). O mie de ani pentru Dumnezeu sunt ca o clipire de gene.

Dar, pentru cei care, în acele seri de demult, priveam cu uimire Hamul, cuvintele din Secţiuni transversale cuprindeau dezvăluiri premergătoare pentru ajungerea la „suprimarea celor trei dimensiuni”. Prin aceasta trebuia să asimţim „neîntinderea“, miezul de neatins al spaţiului sacru.

Halmul răsărea atunci, din „abisul neîntinderii“, ca o condensare străvezie a „Umbrei veacurilor”, a acelei „ceţi metafizice“ de deasupra oglinzii Şomuzului. Prin transparenţa acestei hieroglife de vis se iveau însemnele heraldice, care se văd şi astăzi: Crai Nou, Cupa, Inima însăşi, Potirul din care şi alţii băuseră apa vieţii. 

Toate făceau pentru noi din Halm, cum fac şi acum, blazonul viu şi ocrotitor al acestor meleaguri binecuvântate.

                                Roxana Cristian

 

O lansare de carte

 

Am răspuns împreună cu soția Liana Floarea și cu o proaspăt absolventă de teatru Irina Puria invitației distinsei doamne directoare Monica Şerbănescu a Liceului pedagogic creștin ortodox „Anastasia Popescu“, avînd una dintre clădiri situată pe strada Sborului (respect cu nostalgie vechea grafie!), din proximitatea minunatului lăcaș de cult închinat Sfîntului Mina și nu mi-a părut rău; dimpotrivă! Invitația telefonică a fost urmată de una scrisă, pe care o redau integral:

Vă așteptăm cu drag marți, 18 septembrie, la ora 18.30, în sala multimedia a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, din strada Zborului nr.7-9.

Va fi lume interesantă și vom putea sta de vorbă ca între prieteni.

Afișul manifestării a coincis cu prima copertă a volumului.

Fără a mă putea numi „de-al casei“ (mai participasem, e drept, la cîteva întîlniri „de suflet“, cum avea cineva să denumească întrunirea din seara lui 18 răpciune[9] 2018), totuși am reîncercat sentimentul pe care doar locurile ospitaliere ți le prilejuiește. Desigur, o contribuție majoră are și Patroana spirituală a așezămîntului – Mama Sica. 

Deși o cunoșteam bine doar pe doamna directoare-gazdă, din primele clipe a fost contaminantă atmosfera cordială creată în sala modern utilată (pe care mi-am dorit-o, ca profesor activ, o viaţă întreagă, fără s-o pot dobîndi pentru elevii mei căci, fatalmente, nu mi-am putut afla de-a lungul celor peste trei decenii de profesie resursele necesare intrării în grațiile depline ale conducerilor instituțiilor școlare pe unde viața m-a perindat ca titular!).

Cartea lansată și, contrar uzanțelor, oferită participanților – ofrandă tulburător contrastîndă cu mercantilismul predominant al zilelor noastre – este al treilea volum dintr-o antologie literară bilingvă: Romanian and Australian perspectives. Between dusk & dawn. Subtitlul aduce un plus de informație celui care e tentat să o răsfoiască: Anthology of (contemporary) poetry and prose. 38 writers[10].

Editoarele acestei foarte elegante opere tipografice sînt Mihaela Cristescu și Se[11] Crawford, iar editura care a făcut posibilă materializarea generosului gînd poartă numele unui Sfînt renumit prin dărnicie, foarte drag mai ales copiilor: Sfîntul Ierarh Nicolae. Pronia potrivește mereu minunat evenimentele prin care curgem; trebuie doar să ne deschidem ochii cei lăuntrici priceperii!...

Cartea este ilustrată, autoarea fiind Luminița Șerbănescu (iată o triplă coincidență onomastică: pe lîngă directoarea liceului-gazdă, numele acesta îl poartă și autoarea unor poezii din cuprinsul antologiei: Mădălina Șerbănescu!). Am ascultat vorbitoarele și selecția inevitabil subiectivă oferită de actrița Ana Calciu – suficient de expresivă pentru a ne incita la citirea pe nerăsuflate a cărții.

Editoarea Mihaela Cristescu ne informează: 38 Romanian – Australian Perspectives Between Dusk and Dawn, cea de a treia antologie româno-australiană de poezie și proză scurtă, reflectă în unghi ascuțit privirea cititorului cuprins de cuvînt într-o lume a bucuriei personale, percepută prin vers și pentru vers, prin ritm și nuanțe contradictorii între cele două emisfere, o dată în plus, București – Ottawa – Sydney. (Cf. p. 7).

Ca autor al volumului Perspective critice din 2005 și al rubricii omonime din revista „Ecclesia euxina“ devenite „Noul euxin“, am citit cu plăcere Cuvîntul explicativ al Victoriei Dragu Dimitriu din care îmi permit să reproduc: Perspectiva, cuvînt încărcat de sensuri! Cei vechi, în dicționarelele lor, o socoteau o artă, aceea de „a reprezenta obiecte după diverse aspecte ce produc depărtarea“. În zilele noastre, în matematici, în arhitectură, nu este decît o disciplină, dar una complicată, care studiază reprezentarea obiectelor în spațiu. // Există și perspectiva istorică, spre timpurile trecute, contemplate dintr-un punct mereu schimbător, cel al prezentului, același din care privim și spre viitor. // Perspectiva ține de aparanță, de iluzie, de clipă, de felul în care te situezi în lume, de cultură, de experiență. Privind din direcții diferite o stradă, o clădire, un munte, un chip, o carte sau soarele, citind la vîrste diferite un poem, o ecuație, o întîmplare, o schimbare de soartă și fazele lunii, ești uimit să constați în cîte feluri se lasă toate descoperite și redescoperite, cum familiarul îți apare de nerecunoscut, simplitatea, îngrozitor de încîlcită, liniștea asurzitoare (cf. p. 14).

Textul Victoriei Dragu Dimitriu, pentru care țin să-i mulțumesc în mod special, îmi înlesnește succintele considerații selective despre conținutul cărții lansate în seara lui 18 răpciune 2018 suplinind, totodată, scuzele față de autorii pe care nu  i-am menționat.

Cea mai impresionantă narațiune mi s-a părut Lumina semnată de Peter Ghelerter (cf. pp. 95-103). Impecabil scrisă, ea aduce o perspectivă rară în literatură. Am întîlnit-o, de pildă, la Franz Kafka în Metamorfoza. Este vorba, de această dată, despre ipostaza zguduitoare a unui animal sacrificat de Paști căruia autorul îi împrumută gînduri și sentimente omenești: Eram, cred, destul de măricel atunci cînd am înțeles pentru prima dată că de la globul auriu de sus, de la Soarele pe care nu-l puteam privi niciodată prea mult, venea o căldură bună și totul în jur se făcea verde. Moartea o privește desprins de trupul ciopîrțit precum relataseră odinioară pacienții lui Robert Moody: Cîntările creșteau întruna și deodată m-am pomenit privind întreaga odaie ca și cum aș fi plutit deasupra mesei. De acolo, de sus, vedeam buzele Lor mișcîndu-se și farfuriile cu bunătăți și lumînările arzînd și capul meu în castron. Iar ceața, ceața se îngroșa întruna, iar pătratul camerei cu masa din mijloc se făcea tot mai mic și mai mic, ca și cum l-aș fi văzut de sus din cer și, înainte de clipa cînd n-am mai avut în urechi nimic altceva decît muzica aceea ca bătăile unei inimi uriașe, l-am mai zărit pe Bărbat cum apuca un ou din cele minunate și-i spunea Femeii despre unul Hrisos, cum că înviase.

Florin Golban îmi reține fulgurant simțirea cu haiku-uri dintre care aleg:

tîrziu de toamnă –

fiul dogarului

spală putina

         *

vacanță de vară –

în căușul palmei

apune soarele (cf. p. 114).

            Mă tentează să mai citez pe Domina Pop evocîndu-și copilăria încălzită la inima credincioasă a bunicii:

În fiecare seară

Bunica punea pe masă

O lumînare aprinsă

 

Eu învățam pentru școală

Din cărțile mele

Ea se ruga domoală

Unindu-și palmele

 

Masa creștea soare

Ne înălța strălucitoare

Într-o altă epocă

 

Nemuritoare (cf. p. 126).

În engleză publică Norm Fairbairn, Danny Draper, fayroze, Loredana Tudor-Tomescu dar, alternativ, și în românește), Claire Haiek ș.a. Recurgînd la foarte precarele mele cunoștințe lingvistice, abandonez curînd, asaltat fiind de o puzderie de semne de mirare-întrebare. Amabilitatea dragei mele soții mă salvează, dar prefer întoarcerea la idiomul cel mai dulce de pe fața pămîntului. De pildă, rețin din mișcătoarea, sentimentala proză a Ivonei Boitan O ceașcă de cafea care-mi înmoaie genele:

Sirena era pornită, dar Salvarea înainta încet prin tunelul format din crengile copacilor, crescute incredibil de mult, ca urmare a verii aproape tropicale. [...] Polițiștii vin repede. Spre deosebire de mașina Salvării, cea a Poliției face să apară oameni. Uși se deschid, capete apar pe la geamuri. Apoi se retrag la fel de repede. [...]

– Doamna Olga Matei, de ce ne-ați chemat?

– V-am chemat fiindcă nu voiam să stau singură. Astăzi e aniversarea mea, o sărbătoresc singură de 27 de ani de cînd mi-a murit soțul. Dar azi am zis că vreau o zi altfel. contribui la asistența medicală de cînd mă știu, nu am fost niciodată bolnavă. Nu am pășit niciodată într-un spital. Dar azi am declarat că și singurătatea poate fi o boală. Toate prietenele mele au murit. Copii nu am putut avea. Credeam că sînt perfect imună la singurătate, dar nu. E o boală parșivă, singurătatea, te cuprinde exact atunci cînd crezi că   ți-ai făcut toate imunizările posibile și imposibile. Așa că am format singurul număr pe care-l puteam forma. Și ați venit voi. Putea veni oricine, eu mă bucur că ați venit voi. Păreți doi oameni care din motive diferite au nevoie de compania unei bătrîne.  

Ca la un semn, Nicu și doctorița Sandu sorb din cești, sincron.

– Și ne-ați chemat să stăm de vorbă?

Bătrîna zîmbește. Are un zîmbet frumos, peste care timpul nu a lăsat urme grave.

– Nu, tinere, doar să bem o cafea în liniște, toți trei. Să ne oferim un moment de liniște în trei. Să ne uităm unii la alții, să ne zîmbim, să ne întîlnim privirile. Apoi voi dați drumul la sirenă și eu revin la singurătatea mea. Tu, drăguță, să treci acolo la diagnostic ce vrei, să fii acoperită [...] (cf. pp. 16-21).

De pe coperta a patra, cu precizările finale Paris, 15 aprilie 2018, reiau frazele-argument ale Cristinei Bîrsan, înainte de a-mi încheia însemnările cu greutate ferite de abuzul de superlative despre acest elegant volum ilustrat (felicitări, Luminița Șerbănescu, pentru harul pus în valoare dăruindu-ne atîta visare, meditație și odihnă cromatică printre versurile și prozele antologiei!):

Drumul literar între antipozi se întărește cu fiecare an și iată-ne acum la al treilea volum, cu un număr sporit de autori și cu Noua Zeelandă adăugîndu-se Australiei și României. Drumul acesta, între crepuscul și zori, este lung și instantaneu în același timp, în ritmul vieții de azi, care ne face concomitent prizonieri ai unui meridian și trăitori ai anotimpurilor și orelor celor de peste mări și țări. În acest parcurs, „floarea invizibilă a memoriei“, cum o numește coordonatoarea ediției, își sădește semințele în inimile noastre. 

Bună rodire și recoltă se anunță!

Mihai Floarea

Fotografii de la cenaclul întrunit la 4 brumar 2018:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Coperta 1: Arhanghelul Mihail; coperta 4: fotografii de la slujba de sfințire a Catedralei Naționale

 

Redacția:

 

Liana Floarea

Mihai Floarea mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma eugeniu.m.toma@gmail.com

 

---

[1] Stilul de viaţă monahal impune retragerea în linişte, departe de influenţa nefastă a tumultului oraşelor, dar, pe măsură ce oraşele s-au extins pe orizontală, mănăstirile aflate cândva în afara lor au fost înglobate în perimetrul oraşelor. De aceea, stilul de viaţă monahal s-a adaptat la noua situaţie, iar călugării au primit ca de la Dumnezeu întorsătura lucrurilor. Pentru aceasta a fost elaborată o rânduială ce avea să fie respectată atît de monahi cât şi de orăşenii ce frecventau mănăstirile de oraş, în aşa fel încât viaţa mănăstirilor să nu fie perturbată iar orăşenii să plece cu folos duhovnicesc în urma vizitei lor pe la acele mănăstiri. Din această cauză, mănăstirile de oraş au devenit locuri de exercitare a vieţii monahale pentru călugări experimentaţi în vieţuirea călugărească.

[2] Dorim să spunem că în vechime nu a fost stabilit un program catehetic propriu-zis, ci faptul că în predicile lor preoţii-călugări atingeau şi aspecte catehetice, inerente oricărui discurs de la amvon.

[3] Grupul Rugul Aprins de odinioară se întâlnea duminică seara după slujba Paraclisul Maicii Domnului.

[4] Aceste întâlniri au fost afişate târziu la avizierul mănăstirii, când fenomenul a luat amploare, altfel, grupul se aglutina în mod natural, oarecum prin descoperire personală întâmplătoare sau din auzite.

[5] Pe parcursul anilor, din punct de vedere numeric, s-au înnoit grupurile undeva dincolo de 1.500 de catehumeni.

[6] Chiar în sala unde aveau loc odinioară şedinţele sinodale, unde este acum sala de lectură a Bibliotecii Sfântului Sinod.

[7] Fost membru al Rugului Aprins.

[8] Pr. Mihail Bulacu, Pedagogia creştin-ortodoxă, Editura Şcoala Brâncovenească, ediţie facsimilată după tipăritura din anul 1935, Constanţa, 2009, p. 91.

[9] Fac aici o precizare zic eu necesară justificării și cu acest prilej a opțiunii mele de a utiliza consecvent vechile denumiri ale lunilor: răpciune,  cum arată Mihai Vinereanu în Dicționarul etimologic al limbii române (2008), vine de la rădăcina protoindoeuropeană *rep-, care poate fi raportat la *rei- = „a zgîria, a smulge, a sfîșia, a tîrî, a tăia“, verbe indicînd clar acțiuni specifice lunii strînsului recoltelor, culesului, iar sufixul -une e traco-dac (v. op. cit., p. 697).

[10] Am copiat acestea de pe pagina de titlu a publicației, punînd între paranteze rotunde și cuvîntul pe care (tehno)redactorii l-au așezat pe coperta întîi.

[11] Nu cumva corect e Sue, cum apare prenumele acesteia la pagina 9? Așa apare însă tipărit atît pe coperta întîi, cît și pe pagina de titlu și chiar în sumar! Afișul, cum poate examina de către o privire atentă, preia aceeași... prescurtare... Aș îndrăzni să cred, totuși, că este vorba despre o eroare tehnoredacțională...